Punctul critic de disoluţie

Dimensiunea românească a existenţei”, din perspectiva istorică a prezentului şi a ultimelor decenii de dăinuire românească, indică atingerea unui punct critic de disoluţie. Absolutul negaţiei pare să fi ajuns la apogeu. Ne aflăm în punctul care delimitează nefiinţa de începutul unei noi fiinţări.

Negaţia românească a depăşit delimitarea axiologică descrisă de Mircea Vulcănescu. Negaţia quomodo şi quod esse s-a transformat de fapt în autonegaţie a propriei fiinţe. Poate M. Vulcănescu a fost indulgent şi a dat dovadă de un imens optimism, limitând negarea românească doar la atributele şi modul de a fi al existenţei, când de fapt negarea implică din plin şi existenţa. Poate că poziţia sa filosofică s-a datorat neţărmuritei speranţe că românul îşi va reveni printr-un gest suprem de eroism din această spirală distructivă.  În realitate, tara autonegaţiei este ancestrală, originând poate chiar din zorii existenţei fiinţei româneşti, aşa cum sugera Dumitru Drăghicescu în „Din psihologia poporului român”. Corpul istoric al neamului românesc s-a născut cu defectul congenital al autonegaţiei, al cărui blestem îl apasă până la autodesfiinţare.

Neamul românesc este asemenea lui Iov. Prin autonegaţie, i s-a luat totul pentru a rămâne gol, suferind şi neputincios dinaintea lui Dumnezeu. Toată tragedia şi drama neamului se concentrează în tânguirile şi reflecţiile lui Iov. Întrebările retorice şi lamentaţiile neamului sunt însă îndeajuns de puternice şi juste pentru ca să-şi poată înţelege şi schimba soarta? Va şti oare neamul românesc să fie asemenea lui Iov până la sfârşit?

Autonegaţia românească este poate o dorinţă inconştientă  de autopurificare pe care fiinţa românească doreşte să o ducă la desăvârşire. Ar fi un paradox absolut al suferinţei, unicat în istoria suferinţei omenirii. Autonoegaţia este poate semnul tangibil al grabei existenţiale prin care românul îşi dă silinţa să dispară de pe firmamentul acestei lumi caduce, pentru a se înrădăcina într-o eternitate lipsită de răspunderea manifestării propriei existenţe.

Autonegaţiei până la disoluţia totală, reprezintă poate proba supremă a credinţei neamului, care dacă va fi depăşită va însemna începutul unei altfel de existenţe, reînnointe.

Punctul critic al disoluţiei este un moment al alegerii existenţiale, a fi sau a nu fi, acum ori niciodată.

One Response to “Punctul critic de disoluţie”

  1. Dan Tanasa Says:

    Ai link la mine pe blog!

Leave a Reply

Ultimul Razboi Sfant