Dizidenţa eminesciană

Eminescu este poetul nostru naţional, inegalabilă stea pe firmamentul existenţei româneşti, şi ne mândrim cu el. Această mândrie naţională este una cu totul specială, deoarece el a devenit unul dintre pilaştrii de susţinere ai sufletului românesc, a devenit un punct de referinţă, o călăuză pentru neam. Înţelegem astfel de ce, fără el, neamul românesc ar avea un mare gol în suflet şi ar fi mai sărac.

Eminescu este „românul absolut” (P. Ţuţea) şi de aceea este corect să ne mândrim şi cu ceea ce a fost şi a reprezentat în totalitatea existenţei sale, mă refer aici la toate activităţile desfăşurate în favoarea cauzei românilor.

Orizontul literar al lui Eminescu, se contopeşte cu orizontul său patriotic; amândouă se hrănesc şi trăiesc într-o simbioză  perfectă. Eminescu este modelul absolut de om de cultură. Eminescu este şi patriotul nostru naţional, este patriotul absolut, deoarece valoarea patriotismului său nu a rămas circumscrisă epocii în care a trăit, ci s-a manifestat zi de zi, de-a lungul anilor şi deceniilor, cu o actualitate zdrobitoare. Şi  în vremurile noastre continuă să ne incite, să ne stimuleze şi să încurajeze conştiinţele. Eminescu este cutremurător de actual.  Ceea ce a spus şi făcut în epoca sa, poate fi repetat de noi, fără riscul de a fi anacronici sau hilari.

Orizontul existeţei sale, este şi un orizont al dizidenţei. El a fost şi, prin exemplul său, este un poet patriot dizident; pe cât de sus s-a înălţat geniul său în divinul creaţiei artistice, pe atât de mult s-a coborât în profunzimea suferinţelor poporului român din vremea sa, luând o fermă şi radicală atitudine. Viziunea poetică şi culturală a lui Eminescu a îmbrăţişat întregul orizont al realităţii în care trăia. A criticat, a luptat, a combătut, a folosit orice mijloace pentru a apăra drepturile, identitatea şi integritatea naţională a poporului român în faţa clasei politice şi a castei celor bogaţi, în faţa istoriei atât de potrivnice neamului românesc. Prin toată vibraţia fiinţei sale şi-a dorit şi a luptat pentru o „dulce Românie”.

Noi, cei de astăzi, de aici şi acum ce facem? Se aude oare vocea oamenilor de cultură, care strigă neobosită pentru o Românie a românilor?

Imaginarul popular consideră poate, că dizidenţa este un fapt desuet din trecutul îndepărtat al comunismului. Ce sens ar mai avea în zilele noastre o asemenea atitudine, când chiar şi monştrii sacri ai dizidenţei comuniste s-au reprofilat în monştri sacri ai democraţiei vândute de partidele politice? Dacă ascultăm cu atenţie glasul poporului, al suferinţei oamenilor de rând, vom înţelege poate că dizidenţa este şi va rămâne vitală neamului românesc. Acum este timpul noii dizidenţe!

Ce mai putem dori României şi românilor? Atât de multe dorinţe, rămase nerealizate, s-au exprimat încât deznădejdea unei alte cruciade a cuvintelor nu face decât să acutizeze trauma inutilităţii. Libertatea expresiei, într-o ţară  cu o istorie de douăzeci de ani de post-comunism, se metamorfozează pe zi ce trece în sperietoare macabră a descurajării conştiinţei fiecărui cetăţean de a se trezi şi a se emancipa din toropeala şi apatia societăţii civice deoarece a depăşit de mult timp extremul îndepărtat când mai putea avea un efect. Astăzi este doar un concept arhaizat şi derizoriu, un vestigiu al unor vremuri şi idealuri, care s-au volatilizat sub greutatea insuportabilă a incapacităţii de a se adapta la evoluţia tragicomică a societăţii. Cu toate acestea, mai are o şansă de a supravieţui absurdului comediei, aceea de a se constitui în limbajul ideal pentru „bufonii poporului”.

„Bufonii poporului” sunt toţi aceia care se împovărează cu disperarea şi deznădejdea celor fără de speranţă; cu un elan ce sfidează raţiunile imposibilului, în şi cu toată plenitudinea limbajului, îşi exteriorizează cel mai intens dispreţ şi cea mai vehementă condamnare a piramidei societăţii cu singurul rezultat de a provoca… râsul. Ei sunt cruciaţi fără patrie, specie în pericol de extincţie, lăsaţi aparent în pace ca să nu dispară şi să dăinuie ca memorial al democraţiei.

„Bufonii poporului” sunt în totală contrapoziţie cu „bufonii politicienilor”, ai celor ce astăzi stăpânesc şi în rânjetele, hohotele şi dispreţul cărora se consumă drama celor ce îşi doresc o „dulce Românie” a tuturor.

„Bufonii politicienilor” sunt marii literaţi, marii foşti dizidenţi care au supravieţuit epocii de aur a comunismului şi care acum s-au aciuat în poalele noilor stăpânitori. De pe scena televizoarelor, a revistelor şi a conferinţelor publice, interpretează macabru comedia dictată de stăpânitori pentru ca poporul fie anesteziat de comicitatea lor malefică, să râdă cu voie bună de cruda realitate şi să se bucure de zilele, care le mai sunt oferite prin îngăduinţa aceloraşi stăpânitori. De aceea totul pare să se fi transormat într-o bufonerie exacerbată şi interminabilă, în care comicul şi realitatea se contopesc în  ceva indescifrabil, iar adevărul nu îşi mai are rostul.

Ieşirea din drama comediei şi a irealului, ar presupune o „nirvana” a întregii Românii. Asta ar putea fi izbăvirea, dorinţa de a nu mai dori nimic şi nicicând, dorinţa de a nu mai exista.

Scria Eminescu: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Cu siguranţă nu acesta de azi este măreţul viitor proporţional cu trecutul glorios pe care l-am avut şi la care visa sărmanul Dionis. Este doar indicaţia unei mari credinţe şi speranţe, încurajarea la o dizidenţă arzătoare, este o breşă prin care într-o bună zi vom răzbi ca să luăm ceea ce providenţa ne-a lăsat în moştenire prin drept divin.

Ştim că există o Românie mai bună. Înţelepciunea zilelor noastre constă în a nu ne lăsa copleşiţi de frustrarea şi amărăciunea de a nu deţine hic et nunc ceea ce ni se cuvine de drept şi de a ne prezerva demnitatea pentru ziua în care vom avea ceea ce ni se cuvine şi ne aşteaptă.

Drumul nostru prin istorie este altfel decât al celorlalte popoare, este un calvar cu totul special. Prin încrengătura de sinuozităţi şi din negura destinului, vor apărea, cu siguranţă,  orizonturi senine în care măsura suferinţelor va fi măsura jubilării şi a bunăstării. Ziua în care România va fi „tânără mireasă, mamă cu amor” pentru ca „fii tăi trăiască în frăţie”, „viaţă în veci, glorii, bucurie” este măsura curajului şi credinţei celor ce vor rezista şi vor lupta până la sfârşit.

Aşa cum a făcut Eminescu, punându-şi în joc propria sa vieţa, aşa va proceda şi noua generaţie de dizidenţi, căci duhul transcendent şi transistoric al acestui neam trăieşte şi se hrăneşte cu astfel de oameni.

4 comentarii

  1. Felicitari pentru blog si articol!

    EMINESCU SECRETUL POLITIC
    http://www.scribd.com/doc/29240066/EMINESCU-SECRETUL-POLITIC-Radu-Mihai-Crisan

    TESTAMENTUL POLITIC AL CAPITANULUI
    http://www.scribd.com/doc/29240765/CORNELIU-ZELEA-CODREANU-SI-ION-ANTONESCU-Radu-Mihai-Crisan

    ISTORIA INTERZISA. MISCAREA LEGIONARA
    http://www.scribd.com/doc/29240587/HOLOCAUSTUL-MISCAREA-LEGIONARA-Radu-Mihai-Crisan

    MOTA SI MARIN
    http://www.scribd.com/doc/29241405/LEGIONARII-MOTA-SI-MARIN-Radu-Mihai-Crisan

    NICOLAE IORGA SECRET
    http://www.scribd.com/NICOLAE-IORGA-SECRET-Radu-Mihai-Crisan/d/29241207

    ECONOMISTUL MIHAI EMINESCU
    http://www.scribd.com/doc/29241052/ECONOMISTUL-MIHAI-EMINESCU-Radu-Mihai-Crisan

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.

Dă-i un răspuns lui Paul Bacosca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *