Senzaţia existenţei la unguri

Rezultat al unei geneze genetice învălmăşite şi indistincte , ungurii, malformaţie a istoriei, hibrizi ai ugricilor, ai populaţiei de limbă uralică şi turcilor au năvălit orbeşte pe pământurile europene, şi-au instalat corturile, iar când au deschis ochii s-au văzut înconjuraţi  de istoria unor popoare care dăinuiau deja acolo de mii de ani. Un popor dezrădăcinat şi fără patrie migrase în căutarea unui loc şi unui rost în istorie, dar au nimerit într-un spaţiu vital ocupat deja de istorie, de o istorie mult prea covârşitoare pentru dorinţa lor de a se naşte şi de a da un sens haosului hunic.

Confruntarea cu vâltoarea istoriei le-a impus prima experienţă, dură şi nemiloasă, de autoconştientizare şi anume: senzaţia de a exista fără a fi. Atunci au cunoscut senzaţia de ne-istorie a genei lor migratoare. Atunci au conştientizat enorma dificultate de a da o formă şi o identitate iraţionalităţii sălbăticiei migratoare, şi imposibilitatea de a transforma ne-istoria în istorie. Decalajul dintre ne-istoria lor şi istoria popoarelor înconjurătoare era şi este insurmontabil pentru potenţialul lor. Blestemul ne-istoriei şi al goanei după istorie începuse.

Ungurii au încercat să iasă din ne-istorie alipindu-se de istoria care-i încojura. Doar astfel au reuşit să se sustragă distrugerii pe care le-ar fi provocat-o enorma presiune a istoriei. Tentativa lor de autodefinire istorică a avut ca rezultat o imixtiune hidoasă şi neproductivă în existenţa popoarelor înconjurătoare. Prin violenţa pe care au folosit-o pentru a se face văzuţi şi auziţi de istorie nu au vrut să facă altceva decât să-şi alimenteze senzaţia propriei existenţe. Atunci, ca şi acum au rămas încătuşaţi în primitivitatea şi sălbăticia genei migratoare şi dezrădăcinate care nu le putea oferi decât orizontul unei senzaţii de existenţă, lipsite de orice orizont de înălţare spirituală.

Ungurii au trăit întotdeauna în simbioză cu umbra istoriei. Doar în raport cu popoarele înconjurătoare au senzaţia că există; fără aceste popoare ei ar pieri, deoarece nu ar şti cum să mai existe. Un prim exemplu este convertirea ungurilor la catolicism. Sub oblăduirea Papei, au încercat prin religie să iasă la suprafaţă dar a rezultat o hidoşenie exacerbată şi indezirabilă, iar încercarea de sublimare a barbarităţii nu a însemnat altceva decât transformarea ei într-o manifestare a forţelor întunericului, cu care au chinuit popoarele din preajma lor. Şi-au împodobit dorinţa de istorie cu chipul religiei, dar tot prizonierii umbrei au rămas. Un alt exemplu edificator este cel al fostului imperiu Austro-Ungar. După destrămarea acestui imperiu, austriecii au ştiut să-şi clădească un destin propriu, în schimb ungurii şi acum orbecăie în căutarea unei istorii neştiind încotro să o apuce, chiar dacă între timp s-au alipit de Uniunea Europeană.

România are o cruce în plus, ungurii. Cred că România este „condamnată” de destin să-i suporte şi să-i „ocrotească” pe aceşti unguri, orfani ai istoriei, pentru ca ei să poată exista, măcar la nivel de senzaţie organică. Doar astfel s-ar putea explica înverşunarea cu care ungurii tânjesc după teritorii care nu pot fi ale lor, doar astfel putem găsi o justificare răbdării infinite cu care românul îi tolerează.

Ungurii, aceşti intruşi în istoria Europei, au crezut că prin încercarea de infiltrare în Istoria României, pot scăpa de blestemul ne-istoriei. O mare înşelare. Istoria României este prea trainică şi prea spirituală pentru a fi întinată de ne-istorie.

Istoria Noastră se uneşte cu Cerul şi nu poate fi ştirbită deoarece este însăşi creaţia lui Dumnezeu.