Catedrala şi Palatul

Alături de Palatul Parlamentului se va construi Catedrala Mântuirii Neamului. O construcţie megalomană la fel ca şi prima, şi care cu siguranţă va bate şi ea vreun record. Poate recordul celei mai mari catedrale din ortodoxia europeană. Este o iniţiativă lăudabilă şi mai cu seamă dezirabilă, dacă ţinem cont de finalitatea ei, mântuirea neamului (cu mare probabilitate a celui românesc!).
Este o pură coincidenţă tandemul celor două construcţii gigantice sau sunt perfect justificabile la nivel de inconştient colectiv?
Marele dictator patriot din perioada comunismului a înălţat Casa Poporului, simbol de modernitate, măreţie şi unitate al unei Românii ajunse la apogeul evoluţiei comunismului. Pe lângă a fi un simbol al unei grandomanii personale şi bolnave, se dorea poate a fi un simbol naţional, în care tot românul să se regăsească, să se mândrească într-un fel sau altul şi să spună că are o Casă. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci această construcţie avea şi aspecte pozitive. Cert este că se dorea o Casă a Poporului, chiar dacă ar fi fost bântuită de elita comunistă.
Între timp lucrurile s-au schimbat sau mai bine zis evoluat într-o cu totul altă direcţie. Marele dictator patriot nu mai este, comunismul s-a metamorfozat într-un pseudocapitalism şi pseudodemocraţie execrabile, iar Casa Poporului a dispărut.
Cine are ochi de citit să observe atent evoluţia terminologică care s-a produs după decembrie ’89: Casa Poporului versus Palatul Parlamentului. Evoluţia politico-economică a ultimelor două decenii au produs schimbări (negative) profunde. În aceste meiandre interminabile de schimbări, tot românul a văzut cum, ca într-un miracol din basme, Casa a devenit Palat. Ce bine, fără marele dictator patriot, românul nu mai trăieşte într-o simplă Casă, ci într-un Palat. Iluzie! Casa a devenit într-adevăr Palat, dar românul a fost dat afară din ea, exact invers ca în basme. Palatul nu este Palatul Poporului, ci Palatul Parlamentului. Din punct de vedere simbolic, psihanalitic, al inconştientului colectiv al clasei politice, la care mai adăugăm şi punctul de vedere al realităţii de astăzi, interpretarea acestei schimbări apare destul de clară: Parlamentul i-a furat românului şi casa şi palatul, şi l-a trântit afară, lăsându-l de izbelişte. Ba mai mult, l-a sărăcit, l-a jefuit şi l-a batjocorit. Ruptura dintre popor şi parlament (clasa politică) a devenit astfel abisală şi inconciliabilă.
Aşadar, Marele dictator patriot a dat greş; Casa care trebuia să devină a Poporului, a devenit un Palat în care colhăie elita nelegiuirii, a tâlhăriei, a preacurviei şi a neruşinării. Marele dictator patriot şi-a plătit această greşeală cu propriul lui sânge. Nici nu se putea altfel, orice mare construcţie, cere o mare jertfă de sânge. Prin acest sânge noua elită politică şi-a legitimat orânduirea şi dreptul de a jefui şi blestema neamul românesc.
Mai apare o simplă coincidenţă construirea Catedralei Mântuirii Neamului alături de Palatul Nelegiurii şi Asupririi neamului românesc?
Biserica Ortodoxă Română doreşte să mântuiască neamul românesc şi bine ar fi să se întâmple aşa. Este însă suficientă o Catedrală megalomană pentru mântuirea unui întreg neam? De către cine vrea să ne mântuiască Biserica Ortodoxă, de politicieni, de păcate, de antipatriotismul românesc sau chiar să ne izbăvească de noi înşine? Va putea oare Catedrala să înfrunte şi să învingă Palatul sau va deveni şi ea Catedrala Parlamentului? Va fi nevoie şi aici de o mare jertfă de sânge ca să legitimăm mântuirea?
Poate că Biserica Ortodoxă, prin această Catedrală, vrea să semene o sămânţă de speranţă în sufletul oropsit şi zbuciumat al românului. Poate că acesta este semnul începutului unei schimbări profunde, radicale şi pozitive. Poate.
Istoria a făcut din român un răbdător, iar răbdarea l-a ajutat să supravieţuiască printre celelalte neamuri. Dar până când această răbdare?