Cea mai iubită „revoluţie”
Sunt convins că se face prea mult tam-tam despre „revoluţie”. Riscul asumat este banalitatea şi futilitatea. După 20 de ani se conturează un profil grotesc şi aproape comic: eroii de atunci sunt de fapt pseudo-eroi, martirii doar nişte morţi sau victime colaterale într-un joc perfid şi malefic, iar cei care au ieşit atunci în stradă au fost luaţi de fraieri de cei care acum, ca şi atunci, se bucură de beneficiile „revoluţiei”.
Unde a fost poporul român în toţi aceşti 20 de ani? Era, dar ca şi cum n-ar fi fost. Privea, asculta, pretindea (necesar, dar nu suficient) şi se lăsa dus de vorbe frumoase şi meşteşugite venite de sus, de la cei care s-au erijat în salvatorii şi tămăduitorii naţiunii. Dar ce a făcut concret poporul român? Tocmai, aproape nimic. De asta ne dăm seama cu groază că au trecut 20 de ani.
Dacă 20 de ani n-au fost suficienţi pentru aflarea adevărului despre „revoluţie” şi pentru a ne regăsi un sens şi o direcţie ca şi naţiune, înseamnă că vor trebui să mai treacă alte decenii ca să aibă loc o transformare radicală şi ireversibilă. Acest fapt presupune că, în principiu, generaţiile care s-au născut după ’89 vor avea şansa şi responsabilitatea de a schimba faţa României.
De 20 de ani trăim în incertitudine, instabilitate şi nesiguranţă la toate nivelele sociale şi de stat ceea ce reprezintă terenul propice pentru cei ce manipulează şi exploatează economic şi politic poporul român.
S-a vorbit foarte oportun şi bine despre reformarea statului; este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Adevărata reformă înseamnă reformarea „mintală” şi „cultural-civică” a românului. Este provocarea cea mai dificilă, dar şi cea mai profitabilă, în primul şi în primul rând pentru însuşi poporul român.
La capitolul „mentalitate” românii stau foarte lamentabil. Din cauza asta am şi ajuns de râsul şi batjocura mapamondului.
Una din tarele poporului român este aceea că ne dispreţuim ţara şi teritoriul vital în care subzistăm de milenii şi nu conştientizăm pe deplin că aici este casa noastră. Nimeni nu ne poate oferi o casă bogată şi frumoasă, dacă noi înşine nu ne dăm silinţa ca să fie aşa.
Aşteptăm impasibili, aproape cu mâinile încrucişate, ca totul să fie bine, să ni se ofere salarii mari, locuinţe, etc. dar nu contribuim cu nimic ca toate acestea să se şi întâmple.
Un alt aspect foarte criticabil al românului este „camuflajul”. Naţiunea română este fără coloană vertebrală, nu este construită pe stâncă. De aceea arta înnăscută de a lua forma şi imaginea status quo-ului politico-social dintr-o anumită perioadă. De aici şi nevroza României, conflictul dintre ceea ce ar dori să fie cu adevărat şi ceea ce este acum.
Exemplele ar putea continua; concluzia principală este că o reformă de stat nu produce automat o reformă în „forma mentis” a românului, iar dacă se produce nu este decât un produs temporar, instabil şi incert.