„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”
Ce mai putem dori României şi românilor? Atât de multe dorinţe, rămase irealizate, s-au exprimat încât deznădejdea unei alte cruciade a cuvintelor nu face decât să acutizeze trauma inutilităţii. Libertatea expresiei, într-o ţară cu o istorie de douăzeci de ani de post-comunism, se metamorfozează pe zi ce trece în sperietoare macabră a descurajării conştiinţei fiecărui cetăţean de a se trezi şi a se emancipa din toropeala şi apatia societăţii civice deoarece a depăşit de mult timp extremul îndepărtat când mai putea avea un efect. Astăzi este doar un concept arhaizat şi derizoriu, un vestigiu al unor vremuri şi idealuri care s-au volatilizat sub greutatea insuportabilă a incapacităţii de a se adapta la evoluţia tragicomică a societăţii. Cu toate acestea, mai are o şansă de a supravieţui absurdului comediei, aceea de a se constitui în limbajul ideal pentru „bufonii de curte” ai celor ce astăzi stăpânesc o „dulce Românie”.
„Bufonii de curte” sunt toţi aceia care se împovărează cu disperarea şi deznădejdea celor fără de speranţă; cu un elan ce sfidează raţiunile imposibilului, în şi cu toată plenitudinea limbajului, îşi exteriorizează cel mai intens dispreţ şi cea mai vehementă condamnare a piramidei societăţii cu singurul rezultat de a provoca… râsul. Ei sunt cruciaţi fără patrie, specie în pericol de extincţie, recalificaţi pe criteriul bufoneriei ca să nu dispară şi să dăinuie ca memorial al democraţiei. În rânjetele şi hohotele politicienilor se consumă drama celor ce îşi doresc o „dulce Românie” a tuturor.
Ieşirea din dramă ar presupune o „nirvana” a întregii Românii. Asta ar putea fi izbăvirea, dorinţa de a nu mai dori nimic şi nicicând.
„La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Cu siguranţă nu acesta de azi este măreţul viitor proporţional cu trecutul glorios pe care l-am avut. Este doar indicaţia unei mari credinţe şi speranţe, este o breşă prin care într-o bună zi vom răzbi ca să luăm ceea ce providenţa ne-a lăsat în moştenire prin drept divin. Ştim că există o Românie mai bună. Înţelepciunea zilelor noastre constă în a nu ne lăsa copleşiţi de frustrarea şi amărăciunea de a nu deţine hic et nunc şi de a ne prezerva demnitatea pentru ziua în care vom avea ceea ce ni se cuvine şi ne aşteaptă.
Drumul nostru prin istorie este altfel decât al celorlalte popoare, este un calvar cu totul special. Prin încrengătura de sinuozităţi şi din negura destinului, vor apărea, cu siguranţă, orizonturi senine în care măsura suferinţelor va fi măsura jubilării şi a bunăstării. Ziua în care România va fi „tânără mireasă, mamă cu amor” pentru ca „fii tăi trăiască în frăţie”, „viaţă în veci, glorii, bucurie” este măsura curajului şi credinţei celor ce vor rezista şi lupta până la sfârşit.