Una dintre modalităţile prin care românul zilelor de astăzi se poate amăgi că mai uită de amărăciunile grijilor cotidiene, este terapia râsului. Locul cel mai potrivit pentru a râde de orice şi oricând este chiar ţara. Canalul preferat este mass-media, care zi de zi ne ţine în contact direct cu clasa politică. Nu contează cine spune, ce face şi cum, ci faptul că putem râde de ei. Noi i-am ales, noi râdem de ei. Viziunea corectă a ceea ce spun se numeşte circ.
Circul în care trăim este ca un blestem, nu se ştie dacă vom scăpa vreodată de el. Dacă nu evadăm din mrejele sale, suntem constrânşi să asistăm la reprezentaţii, puţin spus bizare şi hidoase, oferite de tot felul de personaje; actori, cântăreţi, modele, parapsihologi, fii de bani gata ridicaţi şi proslăviţi în rangurile clasei politice. Suntem „obligaţi” să râdem ca să nu ne trezim într-o traumă din care numai Cel de Sus ne mai poate scoate.
Râsul este încercarea supremă de a exorciza legiunile de politicieni care au infestat România. Râdem şi de faptul că nu mai avem nici măcar destui porci în care să-i închidem în caz că într-o bună zi vom scăpa de ei.
Vegetăm răbdători şi perseverenţi sperând ca din această „supă primordială” a circului politic să se producă o mare explozie creatoare din care să se nască un alt univers, doar al românilor şi purificaţi de politicieni. Acesta este de fapt un alt motiv de a râde.
Putem face un lucru ca să nu ne lăsăm striviţi de povara circului şi a râsului excesiv. Să nu mai sperăm că aceste reprezentaţii dictatoriale vor lua sfârşit, deoarece riscăm să cădem într-o mare deznădejde şi dezamăgire.