Justis populi

Justiţia poate fi definită ca act reparatoriu prin care se dă satisfacţie celui asuprit şi nedreptăţit. Este ea însă o necesitate, un instrument pentru depăşirea unei traume personale sau sociale, ori un act care, în virtutea naturii sale intrinseci de a fi şi de a exista, se manifestă autonom şi independent de voinţa omului? Este corect să includem justiţia divină în aceleaşi categorii umane ale reparaţiei şi satisfacţiei? Pentru Dumnezeu, justiţia este o necesitate sau o satisfacţie? Dacă la Dumnezeu subiectivitate şi obiectivitate coincid, atunci justiţia, indiferent de semnificaţia ei, este perfectă. Justiţia perfectă aparţine lui Dumnezeu.

Subiectivitatea omului este departe de a coincide cu obiectivitatea. Pentru om, obiectivitatea este un deziderat, o categorie în continuă evoluţie prin meandrele, uneori indescifrabile, ale istoriei şi naturii umane. Omul duce lipsă de repere de obiectivitate. Căutarea în propriul Sine sau în progresul culturii şi a tehnologiei a unor criterii nu duce decât la o exacerbare a însăşi categoriilor, care se doresc a fi curate şi perfecte, de exemplu a justiţiei. Atâta timp cât subiectivismul uman este contaminat de un Sine bolnav, justiţia este doar o instrumentalizare.

Justiţia umană, inexorabil, se manifestă. Legile sunt principalul etalon şi criteriu al înfăptuirii sale. Aşa cum ele sunt concepute şi cum reprezentaţii ei o aplică, aşa o resimţim, în bine sau în rău. Este o trăire imediată, cu care convieţuim zi de zi. Este justiţia legilor.

Mai există însă două criterii ale justiţiei: poporul şi istoria. Roata vieţii şi a istoriei se învârte şi ea inexorabil „corectând” justiţia legilor sau chiar făcând dreptate acolo unde legea nu a intervenit niciodată. Este greu a te împotrivi poporului şi istoriei. Voinţa poporului şi mişcarea ascendentă a istoriei generează o justiţie autentică, obiectivă şi care se apropie cel mai mult de cea divină.

Vox populi, vox Dei, justis populi, justis Dei.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.