Justiţia poate fi definită ca act reparatoriu prin care se dă satisfacţie celui asuprit şi nedreptăţit. Este ea însă o necesitate, un instrument pentru depăşirea unei traume personale sau sociale, ori un act care, în virtutea naturii sale intrinseci de a fi şi de a exista, se manifestă autonom şi independent de voinţa omului? Este corect să includem justiţia divină în aceleaşi categorii umane ale reparaţiei şi satisfacţiei? Pentru Dumnezeu, justiţia este o necesitate sau o satisfacţie? Dacă la Dumnezeu subiectivitate şi obiectivitate coincid, atunci justiţia, indiferent de semnificaţia ei, este perfectă. Justiţia perfectă aparţine lui Dumnezeu.
Subiectivitatea omului este departe de a coincide cu obiectivitatea. Pentru om, obiectivitatea este un deziderat, o categorie în continuă evoluţie prin meandrele, uneori indescifrabile, ale istoriei şi naturii umane. Omul duce lipsă de repere de obiectivitate. Căutarea în propriul Sine sau în progresul culturii şi a tehnologiei a unor criterii nu duce decât la o exacerbare a însăşi categoriilor, care se doresc a fi curate şi perfecte, de exemplu a justiţiei. Atâta timp cât subiectivismul uman este contaminat de un Sine bolnav, justiţia este doar o instrumentalizare.
Justiţia umană, inexorabil, se manifestă. Legile sunt principalul etalon şi criteriu al înfăptuirii sale. Aşa cum ele sunt concepute şi cum reprezentaţii ei o aplică, aşa o resimţim, în bine sau în rău. Este o trăire imediată, cu care convieţuim zi de zi. Este justiţia legilor.
Mai există însă două criterii ale justiţiei: poporul şi istoria. Roata vieţii şi a istoriei se învârte şi ea inexorabil „corectând” justiţia legilor sau chiar făcând dreptate acolo unde legea nu a intervenit niciodată. Este greu a te împotrivi poporului şi istoriei. Voinţa poporului şi mişcarea ascendentă a istoriei generează o justiţie autentică, obiectivă şi care se apropie cel mai mult de cea divină.
Vox populi, vox Dei, justis populi, justis Dei.